Prin cenuşa Imperiului Roman. Partea 5: Impresii din Verona

Al doilea oraş italian în care am ajuns a fost Verona, care după aglomerata Veneţie a părut iniţial ca o gură de oxigen. 

Hartă Verona

De la Veneţia la Verona sunt vreo 130 de kilometri pe autostradă. De data asta n-am mai nimerit blocaje, doar un pic mai aglomerat la ieşirea spre Vicenza, aşa că într-o oră şi un pic am fost în centrul Veronei. Am parcat într-una din multele parcări subterane din centru, dacă mai reţin bine parcarea costa 2 euro/ora, am făcut o poză a harţii turistice prezentă la intrarea în parcare să pricepem totuşi pe unde mergem, şi am pornit la pas prin oraş.  

Am trecut de poarta oraşului şi am intrat imediat în Piazza Bra, în care se găseşte Amfiteatrul, care cică este al treilea ca mărime din Italia după Colosseumul din Roma şi Arena din Capua. Arena era în curs de amenajare pentru un spectacol de operă ce avea să aibă loc în seara aia, aşa ca o grămadă de muncitori forfoteau în toate direcţiile încercănd să pară utili şi că ar avea treabă. Cred că macar parte din ei erau români, că n-am prea văzut pe nici unul care să şi facă ceva concret. 

Bă ce amuzant sunt! :))

Reclamă la iaurt nu mai făcusem până acum pe un blog de travel, dar până la urma urmei de ce nu? Că doar iaurt manânc destul de des în călătorii, iar Danone are o campanie foarte mişto de lansare a iaurtului Cremoso în care îşi îndeamnă consumatorii să aleagă noua aroma care va fi lansată, oferind şi nişte premii foarte atractive participanţilor. Mai multe detalii pe site-ul promotiei. Eu zic să participaţi că sigur n-aveţi încă planuri de revelion.
Iar legatura cu blogul de travel e că am şansa ca Danone să mă trimită în călătorie la Paris sau la Amsterdam. Diferenţierea între astea două destinaţii se face  pe http://blogjuan.ro/ unde cică eu trebuie să demonstrez că sunt amuzant sau romantic, de parcă ambele în acelaşi timp nu se poate. Oricum având în vedere antecedentele, şi daca aţi citit măcar ultima mea postare, probabil sunteţi de acord că la partea cu romantismul mi-ar fi destul de greu să mă încadrez.
Deci, dacă sunteţi de acord cu mine, mă consideraţi al naiba de amuzant, şi vreţi să mă trimiteţi la Amsterdam să vă povestesc mai pe larg decât am povestit aici despre ce se întamplă p-acolo, VOTAŢI-MĂ AICI pe http://blogjuan.ro/ la ăia amuzanţi, în stânga jos.

PS:  pentru femeile care citesc aici mă vad nevoit să menţionez că  fac doar mişto, eu fiind cel mai mare romantic din lume. Romeo, Don Juan şi cu Banderas îşi dau pumni în gură dacă e să se compare cu mine la romantism.

Prin cenuşa Imperiului Roman. Partea 4: Impresii din Veneţia

Din Kranjska Gora am plecat cu noaptea în cap, parte ca să ajungem devreme, parte că nu am mai putut dormi graţie unor copii cazaţi la parterul vilei şi care la 6 dimineaţa erau agitaţi rau de tot.

Pentru ziua asta aveam programată o călătorie de doar vreo 250 de km, până la Hotelul Antille din Dolo, un sătuc situat la vreo 20 de km de Veneţia şi vreo 15 de Padova. Rezervasem 2 nopţi aici, la preţul de 45 de euro camera dublă pe noapte, că am zis să avem îndeajuns timp să ne plimbăm. Din cei 250 de kilometri, mai bine de 200 erau pe autostradă aşa că nu mă aşteptam să facem mai mult de 3 ore şi ceva. Graniţa era la vreo 15 km doar şi nici nu ne-am prea dat seama că am intrat Italia până când am intrat pe autostradă iar indicatoarele au început să fie scrise în italiană. Până în apropiere de Udine, când am oprit la benzinărie, nimic deosebit, autostrada cam aglomerată însă se circula bine. La benzinărie însă, ne-am prins cu adevărat că am trecut în altă ţară. Mizerie, dezordine, învălmăşeală, mai ceva ca o zi de Duminică la bâlci.

Pe aici a trecut şi Ghiţă cu ai săi

După ce am scăpat din benzinărie, din italiana destul de aproximativa pe care o stiu, am înţeles de pe afişajele electronice că e coadă de 12 kilometri lungime pe autostradă. Nu i-am crezut, dar ai naiba nesimtiti au ţinut morţiş să-mi demonstreze că au dreptate. Vreo 2 ore şi ceva mi-au luat ca să parcurg aia 12 kilometri şi să descopăr că nu era absolut nici un motiv pentru care să fie ambuteiaj. Pur şi simplu era şi atât. 

Am ajuns la  hotel pe la 1 după-amiază, cu vreo 2 ore întârziere, după ce am platit taxă pentru autostrada aia vreo 16 euro. Tot e bine că se plateşte la numarul de kilometri, că dacă se plătea la ora de staţionare ieşea mult mai scump. Aşa...16 euro ca să mergi cu viteza cu care se merge la Răzoare la 9 dimineaţa, rezonabil. :)))

Hotelul Antille este nici prea prea, nici foarte foarte, e situat în centrul unui sat liniştit, prin care sâmbătă la ora prânzului la care am ajuns noi, nu era nici ţipenie de om. Camerele sunt foarte spaţioase, curate, şi destul de confortabile, lipseşte însă internetul şi frigiderul în camera, iar dacă vii aici fără maşină...cam greu să te descurci.

Prin cenuşa Imperiului Roman. Partea 3: Ljubljana, Castelul Bled si Kranjska Gora

Dis de dimineaţă, după o noapte în care am dormit neîntors, şi după un mic dejun format din produse de patiserie al naiba de bune şi ieftine, luate dintr-un supermarket Mercator, am purces, cu destul de multă lene, la vizitarea Ljubljanei. Deşi este capitala Sloveniei, Ljubliana are aerul unui liniştit orăşel de provincie - are doar 250 de mii de locuitori - ordonat şi curat, dezvoltat pe malul râului Ljubljanica şi în jurul Castelului situat strategic pe vârful unui deal. Castelul Ljubljanski Grad reprezintă şi principalul punct de atracţie al oraşului alături de podurile de peste râu, Podul Triplu şi Podul Dragonilor.  

Hartă Ljubljana

Dragonul este protectorul şi simbolul oraşului, prezent fiind în absolut tot ce face referire la Ljubljana de la carţi poştale la coşurile de gunoi de pe marginea străzii. 

Dacă porneşti din Piaţa Congresului - pe care n-o poţi rata fiind cea mai mare din oraş şi locul care oferă cea mai bună privelişte asupra Castelului - şi mergi pe malul râului Ljubljanica printre zecile de terase, ajungi la Podul Triplu care face legătura între oraşul vechi şi Piaţa Preseren, denumită astfel în memoria celui mai mare poet sloven, France Preseren, de care eu, ca un ignorant ce sunt...n-am auzit până acum. Tot în piaţa Preseren e şi Biserica Franciscană , cu o arhitectură tare faină cu influenţe veneţiene. Peste apă, după o scurtă plimbare prin oraşul vechi în care treci pe lângă Catedrală şi alte câteva clădiri interesante, ajungi la funicularul care te duce la Castel. Daca esti îndeajuns de ambiţios poţi urca şi pe jos, cam vreo 3 kilometri, pe o pantă destul de abruptă. Noi n-am fost.

Prin cenuşa Imperiului Roman. Partea 2: Peştera Postojna şi Castelul Predjama din Slovenia

A doua zi dimineaţă, după ce am băut cafeaua în livada înverzită a pensiunii admirând superba panoramă a dealurilor croate, am pornit la drum cu destinaţia Ljubljana. Am preferat drumul pe coasta dalmată celui pe autostradă, aşa ca de la Plitvice, am făcut dreapta spre Otocac apoi Senj, un frumos orăşel la coasta Adriaticii, şi spre Nord de-a lungul coastei până la graniţa cu Slovenia, via Rijeka, oraş industrial şi port la Adriatica, fară mari veleităţi turistice.

Livada pensiunii Miletic

Drumul de la Plitvice la mare, adică la Senj, e, ca majoritatea drumurilor din zona aia muntoasă, foarte pitoresc, cu asfalt bun şi multe, multe curbe. Am făcut o singură oprire într-un luminiş, să luam micul dejun la iarba verde, adică, mai concret, să terminăm salamul şi caşcavalul luate de cu seară de la supermarket.

După ce am trecut de Senj, pe drumul de coastă spre Rijeka am vazut cea mai mare concentraţie de motociclişti pe kilometru de şosea de până acum, majoritatea germani şi austrieci veniţi cu nevasta să se bucure de soare, mare, bere, drumuri bune, virajate şi alte chestii minunate pe care le oferă coasta Croaţiei.

Prin cenuşa Imperiului Roman. Partea 1: Lacurile Plitvice din Croaţia

După cum ziceam acum ceva vreme, îmi doream să văd Nordul Italiei şi Alpii austrieci de multă vreme. Drept urmare, când s-a ivit ocazia să ajung prin apropiere, adică în Slovenia, am luat şi nevasta după mine şi mi-am prelungit "sejurul" cu câteva zile, ca să am suficient timp de vizitat ce-mi trăznea mie prin cap să vizitez.

Am plecat cu maşina din motive de comoditate în primul rând, iar în al doilea rând, deoarece trebuia să apar si relativ prezentabil în nişte situaţii, chestie care îmi venea destul de greu după o zi întreagă de mers pe motocicletă. Traseul din capul meu avea mai bine de 4 mii de kilometri şi trecea prin şapte ţări: România, Serbia, Croaţia, Slovenia, Italia, Austria şi Ungaria. 

Traseu

După ce mi-am fixat bine ideea în cap şi am rezolvat şi cu zilele libere, am trecut, pentru prima dată de când mă plimb eu, la o planificare cât mai exactă a excursiei, cu buget estimat, cu rezervări în toate locurile de popas, obiective de vizitat si etc. Toate puse într-un frumos fişier excel cum îi şade bine unuia care are treabă cu calculatoarele şi cu raportările. Nush ce mi-a venit, că oricum m-am ţinut de fişierul ala fix prima zi, după care s-a cam dus dracu....data viitoare nu mai fac nici de-al dracu. Doar rezervările făcute toate pe www.booking.com au prins bine, din tot demersul meu organizatoric. 

Prima oprire programată a fost la Lacurile Plitvice din Croaţia, loc despre care am auzit şi citit extrem de mult, şi pe care îmi doream de foarte mult timp să-l vizitez.

Până acolo cale lungă însă.

România pitorească: Pân la Sighet şi-napoi. Partea 4. Maramureş, Sebeş - stop joc

        Deşi acum nu am mai avut timp de vizitat mare lucru de data asta, cu alte ocazii nu am avut un program atât de strâns şi am reuşit să vizităm Cimitirul Vesel de la Săpânţa, Mănăstirea Bârsana şi Cavnicul, cele mai cunoscute obiective turistice din zonă.

Cimitirul Vesel Săpânţa

Cimitirul vesel, pe mine personal nu m-a impresionat cu nimic, fiind doar un cimitir cu cruci albastre şi nişte epigrame mai mult sau mai puţin reuşite scrise la fiecare. Dacă ai timp şi esti chiar interesat de imaginaţia creatorului de cruci ai ce face acolo o zi întreagă încercând să descoperi cea mai amuzantă cruce, cea mai frumoasă pictura sau cel mai îngrijit mormânt dintre cele 800 prezente. Cea mai veche cruce datează de prin 1935 când un sculptor glumeţ s-a gândit că ar fi o idee bună să facă din moarte un prilej de bucurie. Dacă însă esti un oltean ignorant ca mine, 5 minute îţi sunt de ajuns să te edifici asupra întregii chestiuni. Dacă aveţi nevoie de cazare aici, pot recomanda Pensiunea Adi din Săpânţa. Preţuri bune, palincă şi mai bună. 

Mănăstirea Bârsana în schimb este cu totul altă treabă. E pur şi simplu un loc superb în care aş reveni oricând cu plăcere. Întregul complex de aici e de o frumusete neasemuită şi nu trebuie ratat.

Bârsana

Pe drumul dinspre Sighet şi Bârsana am descoperit o mica bisericuţa de lemn pe vârful unui deal, în mijlocul unei livezi de pruni, al cărei nume spre ruşinea mea l-am uitat. Nu era nimeni acolo, nici macar popa sau vreun ţârcovnic, biserica era închisă, linişte totală, verde, natura, pur şi simplu feeric. Vorba unui prieten: "bă frumos în Maramureşul ăla, să tot stai să te uiţi ca boul la dealurile alea."

România pitorească: Pân la Sighet şi-napoi. Partea 3. Pasul Prislop, Borşa, Sighetul Marmaţiei

Bucovina

     Ziceam la sfârşitul postului trecut că Anca Boagiu a avut alte planuri cu ziua a treia a excursiei noastre. Am plecat pe la 10 dimineaţa din Vatra Dornei către Sighetu Marmaţiei. Harta zicea sa mergem spre Câmpulung, iar în satul Iacobeni să facem stânga spre Borşa. Aşa am făcut, dar după ce am făcut stânga la vreo 2-3 kilometri am oprit ca nu eram sigur că suntem pe drumul cel bun. Nu prea mai era asfalt. După ce ne-am edificat că e drumul corect, înjurând de toţi Dumnezeii, morţii si răniţii pe Gheorghe Flutur, Elena Udrea şi care care o mai fi de înjurat, am pornit mai departe către Borşa. Noroc cu peisajul care mai atenua din durerea pricinuită de gropi şalelor mele. S-ar putea să fie şi asta o tactică, nu facem drumul ca să fie turistul obligat sa meargă încet şi să admire frumuseţile patriei. Traseele, localităţile şi toate obiectivele sunt semnalizate exemplar, singura problema e...cum mama naiba să ajungi la ele când drumuri nu există.

România pitorească: Pân la Sighet şi-napoi. Partea 2. Sighişoara, Bistriţa, Tihuţa, Vatra Dornei

Pornirea. :)

   A doua zi dimineaţă, deşi Busuioc, Weather Channel şi Accuweather se puseseră toţi de acord că în Bucovina e foarte frig şi plouă, am zis să ne încercăm norocul şi să avem ca punt terminus pentru a doua zi de călătorie, Vatra Dornei. Traseul urma să fie: Sâmbăta, Agnita, Sighisoara, Tg Mureş, Bistriţa, Vatra Dornei prin pasul Tihuţa. 

Buuuuuuuun...plecat pe la 9 jumate din Sâmbăta spre Sighisoara via Agnita. Nu mai fusesem niciodată pe drumul ăsta, iar eu, în nemernicia mea, nu m-a dus capul să mă gândesc mai departe de: "cât de rău poate să şi fie"...Al dracului de rău...Peisajul e fermecator, satele transilvănene neshimbate de sute de ani, oameni la arat cu plugul, copii încolonaţi mergănd către şcoala, biserici fortificate, păşuni de un verde irlandez...pitoresc de-a dreptul. Dar asfaltul....offfffffff!!! n-am reuşit să depaşesc astronomica viteză de 70 de km/h şi să ajung în Sighisoara fără câteva vertebre tasate. Nu sunt gropi deloc, însă este atât de denivelat încât dacă pleci cu o oală de mâncare de mazăre în portbagaj, sigur ajungi cu supă cremă la destinaţie. După ce am parcurs cei 80 de kilometri în vreo 3 ore şi i-am pomenit pe cei de la Ministerul Turismului din nou, în nenumărate rugăciuni, am ajuns la Sighisoara. Despre Sighisoara am mai povestit cu altă ocazie aşa că n-am mai oprit, continuând drumul spre Târgu Mureş fericiţi ca asfaltul e perfect şi putem merge liniştiţi fără să ne fie frica că sare vreo roată sau vreun rinichi în şanţul de pe marginea drumului.

România pitorească: Pân la Sighet şi-napoi. Partea 1. Transfăgărăşan, Sâmbăta de Sus

    N-am mai scris nimic de ceva vreme din două motive: unul ar fi că am fost mai mult plecat,dar al doilea şi cel mai aproape de adevăr e că n-am avut chef, fiind prea preocupat să-mi plâng de milă şi să fiu trist că o să schimb prefixul.
Cu ocazia nasolului eveniment am luat una bucată nevastă, suit pe una bucată motoretă şi plecat până unde se agaţă harta în cui şi se fac reclame pe bani multi de către Ministerul Turismului, adică în Maramureş. 

Fără mari pregătiri, doar cu o dată de plecare, una de întoarcere şi 5 zile între ele ca şi plan, joi dimineaţă am încărcat motoreta cu toate cele necesare plus încă pe atâta şi am luat-o uşor, uşor, că mai tare nu aveam aprobare, pe A1 către Piteşti. De aici alegerea a fost simplă, cum nu mai fusesem niciodată pe Transfăgărăşan pe două roţi, ne-am găndit că ar fi un moment la fel de bun ca oricare altul să-l încercăm, mai ales că în curând vine iarna şi va trebui să mai aşteptăm pană în iunie la anul. 

Cetatea Poenari

Măreaţă idee, păcat că Anca Boagiu sau cine dracu e ministru la transporturi face tot posibilul să o îngreuneze. După Arefu şi Cetatea Poenari, pe vreo 10 kilometri drumul nu mai e drum, e doar o succesiune nesfârşită de gropi, şanturi şi alte capcane pentru şoferi. 

La Cetatea Poenari n-am mai urcat, am fost aici în urma cu vreo 3 ani şi mi-au ramas în cap, în picioare şi în spilnă cele 1480 de trepte pe care trebuie să le urci ca să ajungi la ea. Ajuns sus te întâmpină vreo doi câini şi un nene care îţi cere bani pentru intrare. Omul asta probabil are cea mai buna condiţie fizică din judeţ sau măcar de la el din sat, plus niste nervi de fier având în verdere că slujba lui presupune ca în fiecare zi să urce şi să coboare 1480 de trepte şi să stea singur de nebun asteptând vreun rătăcit de turist căruia să-i taie bilet. Priveliştea de la cetate e încăntătoare, în rest au mai rămas doar vreo câteva ziduri în picioare şi istoria cetăţii pe unde a călcat Vlad Ţepeş. Merită vizitată o dată în viaţa, de mai multe ori doar dacă eşti chitit să faci condiţie fizică sau total masochist.