România pitorească: Pân la Sighet şi-napoi. Partea 3. Pasul Prislop, Borşa, Sighetul Marmaţiei

Bucovina

Ziceam la sfârşitul postului trecut că Anca Boagiu a avut alte planuri cu ziua a treia a excursiei noastre. Am plecat pe la 10 dimineaţa din Vatra Dornei către Sighetu Marmaţiei. Harta zicea sa mergem spre Câmpulung, iar în satul Iacobeni să facem stânga spre Borşa. Aşa am făcut, dar după ce am făcut stânga la vreo 2-3 kilometri am oprit ca nu eram sigur că suntem pe drumul cel bun. Nu prea mai era asfalt. După ce ne-am edificat că e drumul corect, înjurând de toţi Dumnezeii, morţii si răniţii pe Gheorghe Flutur, Elena Udrea şi care care o mai fi de înjurat, am pornit mai departe către Borşa. Noroc cu peisajul care mai atenua din durerea pricinuită de gropi şalelor mele. S-ar putea să fie şi asta o tactică, nu facem drumul ca să fie turistul obligat sa meargă încet şi să admire frumuseţile patriei. Traseele, localităţile şi toate obiectivele sunt semnalizate exemplar, singura problema e...cum mama naiba să ajungi la ele când drumuri nu există.

Dacă până la Cârlibaba am avut impresia că e drumul prost, păi să vezi de aici încolo. Nu m-am înşelat niciodată atât de amarnic. Practic asfaltul dispare lăsând loc unui fel de pământ tasat, ca pe uliţele satelor de la Dunăre. Mai târziu am aflat şi explicaţia. Se efectuau lucrări de reparare a drumului....ghici cum...dintr-o rabă se turna în gropi pământ de flori, după care venea un Dorel cu compresorul şi îl tasa. Sunt sigur că reparaţia asta costa ca şi cum ar fi asfaltat drumul cu cel mai bun asfalt găsit in Europa pus în strat dublu. Noroc că Dumnezeu nu a fost totuşi în formă şi a fost soare tot drumul. Că dacă ploua...

Bucovina

După multe ore şi multe opriri, am ajuns în Pasul Prislop, care la 1413 metri este cel mai înalt din România. Aici oare ce se construia? O biserică...Pentru asta s-au gasit bani. Tot e bine...să aibă omul unde se ruga pentru sănătatea şi fericirea ăstora cu drumul. De aici încolo, de fapt la coborâre, drumul mai e cum mai e, e asfalt, prost...dar asfalt. Practic orice ar fi părut mai bun decât ce am îndurat la urcare, în special până la trecerea în judeţul Maramureş. www.ViaMichelin.com zice că între Vatra Dornei şi Borşa sunt 91 de km, pe care îi parcurgi în 1 ora si 35 de minute. :))))))) Cred că le dau mail să mai calculeze.

După cel mai greu, dar şi unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care le-am parcurs, am ajuns în Borşa unde OMW-ul din localitate ne-a părut cam ce-i părea biserica lui Duncan McLeod din Nemuritorul: salvarea. Aici am dat de frumuseţea şi isteţimea localnicilor...tanti de la benzinărie întrebandu-mă, deşi aveam casca în cap, dacă nu vreau un odorizant de maşină la promoţie. Şi asta de două ori. La răspunsul meu cum că "ce naiba să fac cu el, să mi-l leg de gât?", a părut destul de nedumerită....deh...şi eu oltean tâmpit. După ce am alimentat, am băut o cafea şi ne-am dezmorţit cât de cât, am pornit mai departe către Sighet, uimiţi de ce case mari şi maşini de teren au oamenii din Borşa. Dar presupun că şi padurile care se vad ciopârţite trebuie să aducă cuiva profit... Ceea ce e bine, e că măcar pare să le aducă la toţi. Din Borşa se poate urca la Cascada Cailor, una dintre cele mai mari din România, cu telescaunul care, bineînţeles, nu mergea. Probabil doar in sezon.

Spre Borşa

Pe drumul spre Sighet am mai oprit doar in Vişeul de Sus, să vedem Mocăniţa. Din drumul principal, mai e 1 kilometru până la gara de unde pleacă mocăniţa. Acest 1 kilometru a fost pietruit pe vremea Regelui Carol I probabil, iar de atunci nu i s-a mai adus nici o îmbunătăţire. Multumiri pe aceasta cale primarului din Vişeu. Ai dracu hoţi...şi ăsta e obiectiv de importanţă naţionala cică. Am ajuns în gara chiar când sosea mocaniţa şi am putut să observăm că din tot trenuleţul cu aproximativ 50 de oameni, maxim 10 erau români. Frumoasă reclama ne facem cu drumul ăla....

Despre mocăniţă...pleaca o singură dată pe zi, la ora 9 dimineaţa, urcă pe valea Vaserului vreo 26 de km până la Paltin, stă acolo vreo 2 ore să admire turistul natura, şi se întoarce înapoi, fiind în Vişeu la 14.30 după amiaza. Biletul pentru adulţi costă 41 de lei. Sper că într-o zi mă voi întoarce aici şi voi avea timp şi pentru mocăniţă. Orice numai să nu mai conduc pe drumurile alea.

Am parcurs cu greu cei 1 km înapoi de la gară la drumul principal şi am plecat, cap compas Sighetu Marmaţiei. Drumul de aici este acceptabil, se poate circula, iar peisajul, ca în tot Maramureşul, mirific.

Memorialul Durerii

Sighetu Marmaţiei, este cunoscut în România în special datorită închisorii de aici, unde au sfărşit Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi o mulţime de alte victime de seamă ale regimului comunist. Astăzi închisoarea este un muzeu foarte bine organizat sub denumirea de Memorialul Durerii, cel mai important obiectiv turistic din oraş, care trebuie neapărat vizitat de cei ce ajung aici, pentru a realiza şi întelege sau pentru a-şi aminti de ororile săvârşite în timpul anilor 50 de regimul comunist. Ar fi bine să existe mai multe locuri de acest gen ca să ne ţină ochii deschişi şi a nu cădea în capcana repetării istoriei. Mai multe detalii aici.

În rest Sighetul este un orăsel frumos, cochet, linistit şi curat, o plăcere să petreci câteva zile aici. Noi de data asta am stat la nişte prieteni, însă cu alta ocazie am apelat la Vila Royal, situată în buricul târgului, pe care o recomand din toată inima.
Seara am dat-o în vin şi palincă, deci mare lucru nu prea mai am de povestit....Poate data viitoare deşi....la ce palincă şi ce mancare au ăia acolo...tare m-aş minuna ca data viitoare sa fiu mai lucid. :)