România pitorească: Pân la Sighet şi-napoi. Partea 2. Sighişoara, Bistriţa, Tihuţa, Vatra Dornei

Pornirea. :)

A doua zi dimineaţă, deşi Busuioc, Weather Channel şi Accuweather se puseseră toţi de acord că în Bucovina e foarte frig şi plouă, am zis să ne încercăm norocul şi să avem ca punt terminus pentru a doua zi de călătorie, Vatra Dornei. Traseul urma să fie: Sâmbăta, Agnita, Sighisoara, Tg Mureş, Bistriţa, Vatra Dornei prin pasul Tihuţa.

Buuuuuuuun...plecat pe la 9 jumate din Sâmbăta spre Sighisoara via Agnita. Nu mai fusesem niciodată pe drumul ăsta, iar eu, în nemernicia mea, nu m-a dus capul să mă gândesc mai departe de: "cât de rău poate să şi fie"...Al dracului de rău...Peisajul e fermecator, satele transilvănene neshimbate de sute de ani, oameni la arat cu plugul, copii încolonaţi mergănd către şcoala, biserici fortificate, păşuni de un verde irlandez...pitoresc de-a dreptul. Dar asfaltul....offfffffff!!! n-am reuşit să depaşesc astronomica viteză de 70 de km/h şi să ajung în Sighisoara fără câteva vertebre tasate. Nu sunt gropi deloc, însă este atât de denivelat încât dacă pleci cu o oală de mâncare de mazăre în portbagaj, sigur ajungi cu supă cremă la destinaţie. După ce am parcurs cei 80 de kilometri în vreo 3 ore şi i-am pomenit pe cei de la Ministerul Turismului din nou, în nenumărate rugăciuni, am ajuns la Sighisoara. Despre Sighisoara am mai povestit cu altă ocazie aşa că n-am mai oprit, continuând drumul spre Târgu Mureş fericiţi ca asfaltul e perfect şi putem merge liniştiţi fără să ne fie frica că sare vreo roată sau vreun rinichi în şanţul de pe marginea drumului.

Drumul spre Agnita

După Sighişoara şi după ce treci de sensul giratoriu cu direcţiile Mediaş şi Tg Mureş, am oprit la restaurantul din vârful dealului, al cărui nume îmi scapă de fiecare dată, însă la care n-am nimerit vreodată vreun fel de mâncare care sa nu-mi placă. Şi de astă dată, ciorba de burtă a fost excelentă, la fel ca şi pauza dupa denivelatul drum de pe la Agnita.

În Târgu Mureş n-am zăbovit mai deloc, doar cât să alimentăm cu benzină, şi am pornit mai departe către Reghin. Drumul de 30 de km dintre Tg Mureş şi Reghin e relativ prost şi foarte aglomerat neoferind absolut nimic interesant. Reghinul e un oraş care pare cochet, n-am oprit niciodată, şi care începe brusc şi se temină la fel de brusc. Nimic de notat doar ca era locul unde se făcea berea Silva. Din păcate Silva a cam dispărut de pe tejghelele cârciumilor, iar cu fabrica de aici nu stiu ce s-o mai intâmplat.

De la Reghin până la Bistriţa sunt doar vreo 60 de kilometri. Ca să nu strice tradiţia drumurilor proaste din Ardeal, nici ăsta nu face notă discordantă şi, deşi are nişte curbe pe care le visează orice motociclist şi trece prin nişte zone destul de frumoase, denivelările, gropile, nisipul şi balegile de pe şosea, cumulate cu traficul greu destul de intens, te face să-ţi bagi picioarele şi sa nu-ţi mai pese de frumuseţile din jur, ci doar să ajungi naiba mai repede.

La Bistriţa am ajuns pe la 4 după amiază şi am ales să mergem pe centură, fără a mai vizita oraşul, că începuse deja ca soarele să intre în nori şi să se îndrepte ameninţator spre apus.

Tihuţa

De la Bistriţa, drumul care ultimele două dăţi când trecusem pe aici era în lucru, l-am găsit a fi în final terminat şi chiar la o calitate foarte bună. O plăcere să conduci. Între Bistriţa şi Vatra Dornei sunt 80 de kilometri absolut superbi. Pasul Tihuţa de la 1227 metri, este după mintea mea unul dintre cele mai frumoase locuri în care am ajuns eu.

Asfaltul perfect, peisajul superb, totul minunat, dar Dumnezeu e glumeţ. După ce am trecut de Pasul Tihuţa şi în Moldova, s-a întâmplat ca pentru prima dată în viaţa lui, Florin Busuioc de la Vremea să aibă dreptate. A început să plouă, iar temperatura a scăzut brusc pe la 7-8 grade. Ca să-l citez pe Groparu... -> Linşaj. Casca mea Shoei Multitec, care are deja 3 ani vechime, s-a gândit să nu mai ofere şi funcţia de dezaburire, deci am mers mai mult pe ghicite până în Vatra Dornei, noroc că nu mai era mult. Nu ploua rău, dar des şi nu ne-am mai pus costumele de ploaie, că am fi stat mai mult timp în ploaie chinuindu-ne să ne îmbracăm decât continuând aşa. În Vatra Dornei am ajuns zgribuliţi şi aburiţi, uzi doar la mâini şi destul de nervoşi că in staţiunea asta sunt mult mai puţine pensiuni decât ne-am fi asteptat. Drept urmare, după o tura aiurea prin oraş pe ploaie, am oprit în faţa primului hotel pe care l-am văzut, adicălea Hotel Silva. La recepţie preţul afişat era de 160 de lei, dar doamna recepţioneră l-a scăzut imediat la 100, ca de...eram cam singurii clienţi. Am fi acceptat şi cu 160 la cat de frig ne era, dar reducerea a fost oricum binevenită. Hotelul Silva e de două stele dar două stele pline, arată chiar bine, camerele sunt spaţioase, curate, mobilier nou, tot ce trebuie. În plus după ce s-a oprit ploaia, din balconul camerei am putut admira cel mai frumos curcubeu văzut vreodată. Încă îmi era frig al naiba aşa ca nu m-am mai dus să caut spiriduşii şi găleata cu aur de la capătul curcubeului. Dar tot o găsesc eu pân la urma. P :)

Am coborât în restaurantul hotelului chitit pe vreo 200 ml de palincă, însă uitasem că nu mai sunt în Ardeal, aşa ca mi-am petrecut seara cu nevasta şi prietenul meu irlandez Jameson, triplu distilat. Vorba vine seara, ca dupa ce am mâncat, nu mai reţin ce, dar a fost bun şi ieftin, mi-au mai luat cam 15 minute sa urc în cameră şi să adorm lemn, uitând să dau drumul la calorifer. Drept urmare a doua zi ne-am trezit la fel de zgribuliţi ca în ziua precedentă, că afară era tot frig ca dracu.

Pe la 10, după ce ne-am plimbat un pic prin staţiune, am pornit pe ceea ce trebuia să fie un drum scurt, de doar 160 de kilometri, Vatra Dornei - Borşa - Sighetu Marmaţiei, prin Pasul Prislop. Doamna Anca Boagiu iar n-a fost de acord cu planurile noastre....