Prin cenuşa Imperiului Roman. Partea 3: Ljubljana, Castelul Bled si Kranjska Gora

Dis de dimineaţă, după o noapte în care am dormit neîntors, şi după un mic dejun format din produse de patiserie al naiba de bune şi ieftine, luate dintr-un supermarket Mercator, am purces, cu destul de multă lene, la vizitarea Ljubljanei. Deşi este capitala Sloveniei, Ljubliana are aerul unui liniştit orăşel de provincie - are doar 250 de mii de locuitori - ordonat şi curat, dezvoltat pe malul râului Ljubljanica şi în jurul Castelului situat strategic pe vârful unui deal. Castelul Ljubljanski Grad reprezintă şi principalul punct de atracţie al oraşului alături de podurile de peste râu, Podul Triplu şi Podul Dragonilor.

Hartă Ljubljana

Dragonul este protectorul şi simbolul oraşului, prezent fiind în absolut tot ce face referire la Ljubljana de la carţi poştale la coşurile de gunoi de pe marginea străzii.

Dacă porneşti din Piaţa Congresului - pe care n-o poţi rata fiind cea mai mare din oraş şi locul care oferă cea mai bună privelişte asupra Castelului - şi mergi pe malul râului Ljubljanica printre zecile de terase, ajungi la Podul Triplu care face legătura între oraşul vechi şi Piaţa Preseren, denumită astfel în memoria celui mai mare poet sloven, France Preseren, de care eu, ca un ignorant ce sunt...n-am auzit până acum. Tot în piaţa Preseren e şi Biserica Franciscană , cu o arhitectură tare faină cu influenţe veneţiene. Peste apă, după o scurtă plimbare prin oraşul vechi în care treci pe lângă Catedrală şi alte câteva clădiri interesante, ajungi la funicularul care te duce la Castel. Daca esti îndeajuns de ambiţios poţi urca şi pe jos, cam vreo 3 kilometri, pe o pantă destul de abruptă. Noi n-am fost.

Biletul pentru funicular costă 7 euro de persoană, şi include şi biletul pentru vizitarea castelului, castel care acum este gazda a numeroase expoziţii de artă. Castelul datează de pe la 1100, în prezent este perfect restaurat, însă cel mai important merit al său în momentul de faţă este că oferă o privelişte panoramica foarte frumoasă, asupra întregului oraş. În rest, nimic deosebit sau impresionant, mai ales dacă picturile şi sculpturile expuse acolo de artişti neînţeleşi te lasă rece. Oricum, merită sa urci până acolo pentru panorama oferită de turnul castelului.

Dragonul Ljubljanei

Ajunşi înapoi jos cu funicularul, am părăsit oraşul vechi traversând cel mai frumos pod din Ljubljana, podul Dragonilor, denumit astfel datorită celor patru dragoni de bronz ce-l străjuiesc, şi, străbătând din nou terasele de pe malul Ljubljanicai ne-am îndreptat spre maşină, că platisem parcarea doar pentru două ore. Locuri de parcare par a fi suficiente în Ljubljana, toate cu plată, 1 euro pe oră în centru, cred că mai ieftin la periferie.

Ca şi concluzie Ljubljana merită vizitată şi, deşi 2-3 ore sunt suficiente pentru a vedea cam tot ce e de văzut, liniştea şi pitorescul oraşului vechi te face să-ţi doreşti să zăboveşti căt mai mult pe străduţele înguste sau la terasele pline de flori şi de bere Lasko din centrul vechi.

N-a fost şi cazul nostru, care am plecat mai departe cu următoarea destinaţie în minte, castelul şi lacul Bled.

Castelul Bled

De la Ljubljana la Bled sunt 60 de km şi ăia pe autostradă. Bled e o importantă destinaţie turistică în Slovenia, multă lume venind aici să se relaxeze pe malul lacului glaciar, să facă baie, să joace golf, să călărească sau să se plimbe pe potecile Parcului Naţional Triglav din Alpii Iulieni. Punctul central al staţiunii îl reprezintă lacul cu insuliţa sa pe care e construită o mică bisericuţă foarte populară în zonă pentru nunţi. Lacul este străjuit de Castelul Bled vechi de 1000 de ani, care se apropie foarte mult de imaginea mea din copilărie despre un castel din poveşti. Întregul decor este de-a dreptul mirific, te lasă mut de uimire, poate un pic prea aglomerat pentru a fi cu adevărat idilic, dar şi noi am nimerit în plin sezon.

La castel se poate urca cu maşina, cu bicicleta sau pe jos, după preferinţe, intrarea costă 8 euro pt o persoană, restaurantul din curtea castelului este extrem de rezonabil ca şi preturi, iar priveliştea oferită...de nepreţuit. În rest, interiorul castelului nu spune mare lucru, expoziţie de diverse obiecte vechi, prezentarea istoriei locurilor, care între noi fie vorba, nu e prea glorioasă, şi cam atat.

Piesa de rezistenţă o reprezintă însă restaurantul, care are preţuri absolut normale, am plătit 12 euro pentru două ciorbe şi două cafele plus o cola (7 euro cu reducere că aveam bilet de intrare), şi care practic reprezinta punctul de belvedere al castelului asupra lacului şi împrejurimilor.

Cascada Savica

Cu burta plină şi ochii clătiţi, am părăsit castelul de pe stâncă şi fiind încă foarte devreme, am pornit mai departe spre munte, înaintând în Parcul Naţional Triglav. Dacă în lacul Bled, datorită aglomeraţiei nu am făcut baie, la următorul lac întâlnit pe traseu, lacul Bohinj, nu am mai rezistat şi n-am bălăcit un pic în apa rece şi cristalină de munte, plină de cei mai prietenoşi păstrăvi din lume. De la lacul Bohinj am urmat indicatoarele spre cascada Savica. Indicatoarele te poartă prin nişte superbe sate de munte, cu case pitoreşti pline de flori, şi te lasă într-o parcare imensă, de la care, la cascadă ajungi după ce urmezi un traseu de vreo 45 de minute prin pădure. Aici am priceput în final de ce o duc slovenii bine. Până şi intrarea în padure era cu taxă - 2.5 euro de persoană. Traseul în sine este foarte spectaculos, indicat ar fi să ai totuşi nişte încalţari adecvate, nu să fii ca mine, singurul idiot din munte încălţat în şlapi. Cascada este spectaculoasă, însă nu poţi ajunge până la ea, traseul oprindu-se printr-o poartă de fier, la un punct de belvedere cam la 100 de metri distanţă. Merită însă plimbarea prin pădure, pentru aerul curat şi pentru pozele care nu au cum să nu fie spectaculoase.
După ce am terminat şi cu trekkingul în şlapi, care ar trebui omologat ca şi sport extrem, am pornit mai departe, de fapt înapoi, spre locul unde aveam rezervare pentru seară, staţiunea montană Kranjska Gora.
Kranjska Gora e un fel de Poiana Braşov dar mult mai mişto, situată foarte aproape de graniţa cu Italia şi cu Austria şi cunoscută în intreaga lume pentru pârtiile sale. Staţiunea în sine nu diferă cu nimic de celelalte orăşele şi sate slovene, aceleaşi case îngrijite, aceleaşi flori la ferestre, aceeaşi ordine şi curăţenie. Doar că aici majoritatea caselor oferă şi cazare.

Pasul Vrsic

Noi aveam rezervare la Vila Tatjana, care ar fi foarte ok dacă n-ar fi totul extrem de ciudat. Receptia se afla în altă clădire la vreo 3 străzi distanţă, camera în care am nimerit avea baie, bucatărie, avea de toate practic dar aranjate total aiurea, mobilierul vechi, în fine....nu am un motiv anume însă nu o recomand. Camera dublă a costat 40 de euro/noapte, bani pe care nu-i face. Dar cum oricum nu am folosit camera decât pentru dormit, a fost ok că măcar nu a bătut vântul.
Înarmat cu salam şi multă bere Lasko (pe asta o recomand cu dragă inimă) de la magazinul satului, cum încă era lumină afară, mi-a venit geniala idee de a vizita împrejurimile, aşa după multe curbe strânse rau de tot, care par mult mai palpitante când în loc de radio ai ca fundal comentariile nevestii, ne-am trezit în vârful muntelui, la 1611 metri, în pasul Vrsic. Peisajele sunt superbe, 50 de curbe succesive în ac de păr, cu asfaltul relativ ok, un Rai pentru orice motociclist. Cum însă eu am fost în maşină şi nevasta urla îngrozită în dreapta că de ce mă cred Ayrton Senna şi că ăla săracu n-a terminat bine, nu am fost prea impresionat. Ne-am întors pe acelaşi drum plin de curbe, de astă dată luându-ne mult mai mult timp, la pensiunea noastră, şi după ce am mai stat de vorbă un pic cu noua mea prietenă, berea Lasko, am picat lemn.
A doua zi urma să ajungem în sfârşit la Veneţia.